Ciudatul război al românilor

Desantează fel de fel de trupe în România. Ale aliaților. Și li se amenajează unități militare. Pe de altă parte, suntem asigurați că războiul nu bate la ușă. În aceste condițiii, de cine și cum ne apărăm? Și cu ce preț?

Președintele României eșuate, ca de altfel și premierul României eșuate ne-au asigurat cu toată fermitatea că sub nicio formă nu se pune problema vreunei invazii militare din partea Federației Ruse. Același lucru ni-l spune Vladimir Putin, însoțit de un cor întreg de autorități ale Federației Ruse. Ca să nu mai luăm în discuție declarațiile liderilor NATO. În frunte cu secretarul general și secretarul general adjunct. Și atunci care este motivul care-i determină pe aliații strategici de peste Ocean, braț la braț cu Republica Franceză, să aducă trupe în România? Dacă nu suntem amenințați cu nicio invazie, ce alt rost au aceste desanturi, decât să alarmeze populația, să crească tensiunea internațională și să coste bani?

Acest tip de raționament, care poate fi taxat de unii drept defetist, iar de alții drept propagandă a Moscovei, poate fi dus mai departe. Ne putem imagina că ne întărim militar la frontiere, în condițiile în care ar exista o certitudine că, în curând, după eșuarea ultimelor încercări de a se ajunge la un acord politic major, Federația Rusă va invada cu cei 130.000 de militari Ucraina și va ajunge deci, cu sofisticata ei tehnică de luptă, în pragul ușii României. Și ajungând astfel la propriu stat de frontieră, ar trebui să ne pregătim încă de acum pentru a asigura prima linie de apărare a Uniunii Europene, care și ea ar putea fi amenințată. Numai că lucrurile nu stau deloc așa. În pline tratative, care aparent se îndreaptă spre un eșec răsunător și extrem de costisitor pentru toate părțile, de la cel mai înalt nivel al Federației Ruse, chiar de la Vadimir Putin, primim asigurări că este exclus orice atac împotriva teritoriului și așa ciopârțit al Ucrainei. Moscova exclude orice posibilitate de a pătrunde cu un metru măcar pe teritoriul încă nedisputat al statului ucrainean. Nu intră aici în discuție de exemplu Dombasul. Și nici Crimeea, care este bine-merci ocupată de mai mulți ani. Și trebuie să înțelegem de aici că această poziție a Kremlinului este și va fi menținută dincolo de orice evoluție a unui tratat de natură să reseteze această parte a lumii.

Să deschidem o paranteză. După ce Vladimir Putin a bătut de mai multe ori din picior, solicitând asigurări scrise ale aliaților NATO și UE, cum că se va reveni la formatul politic existent înaintea primirii României și Bulgariei în Alianța Nord-Atlantică, după ce acesta a solicitat ultimativ asigurări scrise că forțele și tehnica militară NATO vor fi scoase din România și Bulgaria, că cele două componente de la Deveselu și din Polonia ale scutului antirachetă vor fi demontate și duse în altă parte, în fine, a fost formulat un răspuns. Se pare destul de amplu. Nu-i cunoaștem conținutul, dar Vladimir Putin ne-a asigurat, prin intermediul diplomaților de la Kremlin, că materialul respectiv este suficient de voluminos pentru a-l determina să-l studieze și să mediteze asupra lui mai mult timp. Dar până când expiră timpul, aliaților NATO în special și opiniei publice internaționale în general li se transmite că răspunsul nu pare a satisface solicitările Moscovei. Prin urmare, ne putem aștepta ca situația să rămână încordată, iar conflictul să fie escaladat, fără însă a afecta, chiar și sub forma unui război cu omuleți verzi, teritoriul Ucrainei sau al României. Și atunci de ce ne înarmăm până în dinți?

De ce președintele României eșuate și ministrul Apărării, Vasile Dîncu, ne anunță că, în mare urgență, vine ministrul Apărării din Republica Franceză, pentru a ne onora cu prezența sa? Oare vine pentru a aplauda desantarea militarilor Franței pe pământ românesc? Se deranjează el până la București doar pentru atâta lucru? Și, în definitiv, care vor fi efectivele? Care va fi tehnica de luptă aferentă acestora? Vorba lui Bogdan Tiberiu Iacob, ministrul Apărării a scăpat o păsărică în ultima sa declarație. Ca din întâmplare, referindu-se la această vizită extrem de onorantă pentru poporul francofon al României, domnul Vasile Dîncu declară brusc că vizita primului ostaș al Franței este necesară și pentru a încheia în fine, după mai mulți ani de litigiu, un important contract, prin care flota noastră urmează să se doteze cu vase de război construite de francezi. După ce olandezii, nu că-i plâng eu de milă, au fost dați la o parte. Și la scurt timp după ce Franța a anunțat că solicită modificări de substanță ale contractului de achiziție. Mai puține garanții ale constructorului francez, tehnica de luptă instalată prevăzută printr-un contract separat și niscaiva ajutor de stat acordat de Guvernul nostru șantierului naval pe care urmează să se construiască această mini flotă de război. Și ne mai anunță Guvernul nostru de strânsură că încheierea acestui costisitor contract militar este de mare urgență, dată fiind situația internațională. Din nou îl citez pe Bogdan Tiberiu Iacob, care spune că România se pregătește să se apere cu o flotă militară din viitor. Pentru că, în cel mai bun caz, acest proiect va fi finalizat peste șase ani. Timp în care Putin va sta cu brațele încrucișate, așteptând spargerea sticlelor de șampanie și lansarea la apă a mini-flotei românești.

Totul pare cusut cu ață albă și ne trimite fix la ce ne doare mai mult. Adică la bani. Câți bani ne costă până la urmă desantul armatei Republicii Franceze pe teritoriul României, dacă luăm în calcul și contractul de care aminteam mai sus? Răspunsul e la top secret. La fel cum tot la top secret este și răspunsul la întrebarea dacă militarii și tehnica de luptă vor defila sub steagul Republicii Franceze sau sub steagul NATO. Și cine plătește? Cine va suporta costurile staționării acestor trupe? Dar a trupelor suplimentare ale Statelor Unite, care încep să fie și ele dizlocate pe teritoriul României? Aceste întrebări și posibilele răspunsuri vin la pachet și cu întrebarea al cui este scutul antirachetă de la Deveselu? Se știe că el a fost instalat de Statele Unite. Dar ce mai știu eu și nu mă înșel este că, în urmă cu ceva vreme, chiar printr-o ceremonie specială dedicată acestui eveniment, Statele Unite au predat acest scut către NATO. Cui aparține în acest moment Deveselu, de vreme ce Statele Unite urmau ca și în continuare, deci după predarea către NATO, să susțină financiar o parte dintre costuri? Și nu a mai făcut-o anul trecut. Și nici nu avem informații că aceste costuri de întreținere ar fi fost plătite de NATO. Cine plătește comandă muzica. Nu cumva plătește România?

Dar să trecem peste toate astea. Și să revenim la problema problemelor. Care este Ucraina. Avem asigurări ferme de ultimă oră din direcția cea mai autorizată, Președinția Rusiei, că nici Ucraina nu va fi victima unei agresiuni. Cel puțin în formă clasică. Și, în plus, că nici omuleții verzi nu vor fi desantați de către Moscova în țara vecină și atât de prietenă, încât România îi acordă asistență militară umană și tehnică de luptă. Și atunci de unde până unde toată această tevatură? De cine ne temem și de ce ne înarmăm până în dinți?

De fapt, așa cum am mai spus răspicat și într-o analiză anterioară, adevăratul război va fi în domeniul energiei. Se fac calcule peste calcule, pentru a afla cum se va descurca Europa fără procentul de circa 40% din consumul ei de gaze naturale, care în prezent este asigurat de Federația Rusă. Cum va fi suplinită această lipsă, în eventualitatea în care o Rusie pașnică, care nu va invada nici măcar un metru pătrat din teritorii care nu-i aparțin, va opri fie și temporar, dar în plină iarnă, robinetul de gaze. Și, în definitiv, cum se văd lucrurile din cealaltă parte a frontului virtual? Ei bine, rușii ar putea considera că Uniunea Europeană și NATO se înarmează până în dinți, pentru a dezlănțui un atac în Răsărit, forțând la nevoie mâna Moscovei, pentru a ține deschis robinetul cu gaze naturale.

Asistăm astfel la o formă de șantaj militar de ambele părți și care are drept miză finală distribuția energiei. Și cam ce rol joacă în acest scenariu România, singurul stat european care își poate asigura energia din resurse proprii? De ce suntem noi primii care ne dăm fustele peste cap?

Sorin Rosca Stanescu