Cei patru care au speriat Vestul!

Patru membri ai Parlamentului României au solicitat și au obținut o întâlnire cu ambasadorul Federației Ruse la București pentru a-l informa că românii reprezentați de ei doresc ca România să rămână neutră în războiul dintre Rusia și Ucraina, precum și pentru a-i propune ca România să fie avută în vedere ca posibil mediator în dezirabilele negocieri de pace dintre cele două state adverse.

Acest gest, pe care îl vom analiza în cele ce urmează, a declanșat reacția lingăilor inepți fără neam, agățați de manetele mașinii de zgomote ale celei mai primitive propagande rusofobe (aceasta nu este propagandă pro-americană sau NATO-filă, ci doar rusofobă și, în context, antiromânească), care au cerut ca cei patru să fie, nici mai mult nici mai puțin, urmăriți (inclusiv contra-informativ), judecați și condamnați pentru trădare. Criticii subliniază, cu revolta în gât (căci mai sus nu avea unde să li se urce), că parlamentarii cu pricina și-au permis demersul fără să aibă vreun mandat parlamentar sau guvernamental. Oare mandatul popular nu era suficient?!

Parlamentarii formează parlamentul, dar nu i se subordonează. Nu Parlamentul face parlamentari, ci parlamentarii fac Parlamentul. Hotărârile Parlamentului rezultă din agregarea voturilor exprimate de parlamentari, iar nu invers. Voturile parlamentarilor nu exprimă hotărârile Parlamentului. Opțiunile politice ale parlamentarilor se regăsesc în actele adoptate de Parlament, iar nu actele adoptate de Parlament în opțiunile politice ale parlamentarilor.

Raportul cu Guvernul este și mai limpede. Guvernul se supune controlului politic al Parlamentului, respectiv al parlamentarilor, iar nu Parlamentul controlului politic al Guvernului. Politica externă, spune Constituția, se realizează de Guvern potrivit programului său aprobat de Parlament. Așadar, Parlamentul mandatează Guvernul în ceea ce privește politica externă (ce și cea internă, de altfel), iar nu Parlamentul este mandatat de Guvern.

Faptul că niște parlamentari au luat inițiative „neautorizate" de Guvern nu este prin nimic anormal. În schimb, chiar această controversă forțată, îndreptățește întrebarea referitoare la data și actul prin care Parlamentul a autorizat Guvernul să intervină în războiul ruso-ucrainean de partea unuia dintre beligeranți? (Când spunem asta, evident, nu ne referim la ajutorul umanitar acordat victimelor războiului, care este salutar și lăudabil.) Guvernul nu poate decide intrarea României în nici un război.

Dacă a lua contactul cu ambasadorul Federației Ruse pentru a cere ca România să fie tratată ca țară nebeligerantă este un act de trădare, înseamnă, logic, că România se află în război cu Rusia și parlamentarii cu pricina au luat contactul cu inamicul. Suntem noi în război cu Rusia? Este Rusia inamicul oficial al României?

România este interesată ca Ucraina să fie un stat-tampon între ea și Rusia, astfel încât românii să nu fie un avanpost NATO pe linia întâi a frontului rusesc, în contact direct cu puterea rusă. Rusia are interesul ca Ucraina să rămână / să revină în sfera sa de influență și să fie avanpostul său pe frontul occidental, în contact direct cu NATO. Asta înseamnă că avem interese diferite și trebuie să căutăm, prin dialog politic inteligent, o formulă de compromis („finlandizarea" / „neutralitatea" Ucrainei ar putea fi o asemenea formulă), dar nu că suntem dușmani aflați în război sau care caută războiul pentru a-și tranșa diferențele de agendă.

România este deocamdată neutră și, deci, în afara unui război cu Rusia. Mai mult, o asemenea neutralitate este dorită de mulți români (sondajele sugerează că ar fi vorba chiar de majoritatea acestora). Mai multe apeluri și petiții publice au fost lansate în acest sens (unul / una chiar de mine însumi).

În atari împrejurări, în exercițiul mandatului popular, obținut în alegeri, care în plus, potrivit Constituției, nu este imperativ, lăsând, astfel, titularului său o largă marjă de apreciere cu privire la ceea ce servește și ceea ce nu servește interesului național, patru parlamentari s-au întâlnit cu ambasadorul unui stat cu care România nu este în război, pentru a-l informa că electoratul lor nu este și nu dorește să fie parte în conflictul ruso-ucrainean; fără ca prin aceasta să aprobe acțiunea armată declanșată de Rusia. Ce este rău sau ilegal în asta?

Sunt atâția alți parlamentari care pledează pentru implicarea României, în diferite forme, în războiul ruso-ucrainean și care, cu certitudine, în executarea mandatului primit de la alegătorii lor, doritori a se război cu rușii, au schimburi de idei cu ambasadorii SUA, Ucrainei etc. Unde este problema? Sunt efectele democrației pluraliste.

Nici un parlamentar sau grup ad hoc de parlamentari nu angajează statul român ca subiect de drept de sinestătător. Intrarea în război sau ieșirea din război le decid Parlamentul, la inițiativa Președintelui Republicii, agreată de Guvern, prin contrasemnătura Primului Ministru. O declarație politică într-un sens sau altul nu are nici o consecință angajatorie. Ea confirmă, doar, o situație firească, la care toată lumea se așteaptă, și anume că și în România, ca pretutindeni, există diferențe de opinie; cu particularitatea că aici libertatea de opinie încă se mai manifestă.

La întrebarea dacă suntem în război cu Rusia sau nu, a dat răspuns însuși ministrul de externe român, profesorul Bogdan Aurescu. Acesta a precizat că dacă în trecut „neutralitatea" însemna rămânerea totală în afara unui conflict, respectiv refuzul de a susține pe oricare dintre părțile beligerante, în prezent, poziția de neutralitate presupune situarea de partea victimei unei agresiuni (sic!). Evident, victima este partea căreia i se alătură „puterea neutră" (sic!) furnizându-i, dacă nu chiar intervenție armată, în orice caz mijloace de luptă de natură a-i permite combaterea agresorului.

În concepția MAE român, așadar, „neutralitatea" înseamnă să participi la război fără să te bagi în luptă, statul neutru fiind în situația acelor fete care sunt puțin virgine și puțin gravide (sic!). Putem fi de acord că neutralitatea între agresor și victimă îl poate favoriza pe agresor, dar în nici un caz nu poate fi împărtășită ideea ridicolă că sprijinul militar dat victimei este același lucru cu neutralitatea, respectiv cu neamestecul în războiul altora. Este moral să ne alăturăm victimei, dar cu condiția ca aceasta să nu producă mai multe suferințe alor noștri decât agresorului și ca singurul rezultat al alăturării să nu fie doar prelungirea războiului fără modificarea rezultatului previzibil al acestuia.

Rămâne, de asemenea, de văzut, cu câtă precizie poate fi aplicată distincția dintre victimă și agresor cazului de față în care două state succesoare ale URSS își dispută, din rațiuni geopolitice, teritoriile moștenite de la aceasta, unul (Rusia) invocând principiul național (statul se constituie pe teritoriul pe care un popor este majoritar, titularul dreptului la statalitate fiind poporul / națiunea), iar celălalt (Ucraina) principiul imperial (statul se constituie pe teritoriul pe care îl ocupă, titularul dreptului la statalitate fiind „teritoriul" / puterea ocupantă); unul (Rusia) urmărește să își mențină influența imperială în vecinătatea sa ex periferie sovietică, iar altul (Ucraina) dorește să proclame ca stat național o ex republică sovietică.

Într-un asemenea conflict, tot ce și-ar putea dori o Românie neutră este să acționeze ca „mediator onest" (în înțelesul puțin pervers dat acestei sintagme de Otto von Bismarck, la Congresul de la Berlin, din 1878) pentru a obține o arhitectură de securitate justă, viabilă și durabilă în Europa de Est. Dacă am admite că, în prezent, nu are nici forța, nici inteligența, nici statutul internațional necesare pentru a-și asuma un asemenea rol, tot ce îi mai rămâne de făcut României este să observe neutralitatea cea mai strictă, încercând, tocmai prin aceasta, să își asigure un loc la conferința de pace care va urma conflictului și care ar trebui să îi aducă la masa negocierilor pe toți vecinii Ucrainei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ieșirea din criză nu se va putea face prin victoria militară a uneia din părți, ci doar printr-o formulă politică convenită într-un cadru multilateral.

România a aplicat formula „neutralității binevoitoare" în 1939, în relația cu Polonia. Atacată din vest de Germania hitleristă și din est de Rusia stalinistă, Polonia și-a putut aduce la adăpost guvernul, armata și tezaurul în România. Aici ele au fost puse, însă, sub un regim de virtual arest, pentru a nu permite transformarea teritoriului românesc în bază de operațiuni în războiul polono-german și, respectiv, polono-sovietic. Când, în 1940, România a trecut în tabăra germană, în numele aceleiași neutralități (potențată și de sentimentul onoarei și al omeniei), activele militare, financiare, economice și umane poloneze au fost lăsate (și ajutate discret) să părăsească în siguranță teritoriul românesc, găsindu-și refugiu în altă parte.

Orice pas am face azi dincolo de o conduită similară ar însemna nu doar încălcarea statutului de neutralitate, ci și un gest profund inuman. Într-adevăr, a furniza orice sprijin Ucrainei pentru continuarea confruntării militare, în condițiile în care, fără intervenția în forță a NATO, cu totul improbabilă și indezirabilă din punctul de vedere al strategiei protagoniștilor săi, dar și al interesului național românesc, o victorie militară împotriva Rusiei este exclusă, înseamnă doar prelungirea unor suferințe inutile, trimiterea la moarte a unui întreg popor, într-un război lipsit de perspectivă.

Intrând în NATO, România a renunțat la neutralitate numai pentru cazurile în care unul dintre aliați este atacat de un terț. Fiind vorba despre o alianță defensivă, ea poate rămâne neutră chiar și atunci când unul dintre membrii alianței este implicat într-un conflict pe care el însuși l-a provocat. Cu atât mai mult neutralitatea este permisă raportat la conflictele dintre terți.

Prin chiar prevederile Tratatului de la Washington, NATO nu poate intra în războiul ruso-ucrainean ca alianță. Tratatul însuși o exclude. Pentru asta NATO ar trebui să se transforme în mod oficial într-o alianță ofensivă. Doar în nume propriu și cu titlu individual statele membre, toate sau numai unele, pot alege beligeranța într-un război între terți, caz în care, fiind ele cele care iau inițiativa intrării în luptă, nu există nici o obligație de solidaritate și nici posibilitatea legală a folosirii bazelor NATO pentru susținerea luptei lor. Utilizarea acestora ar contraveni chiar legilor naționale românești, căci tratatele internaționale ratificate de Parlamentul român fac parte din dreptul intern, iar Consiliul Atlantic nu poate lua hotărâri împotriva Tratatului constitutiv al alianței sau modifica Tratatul fără acordul legislativului național.

Să presupunem, însă, că NATO sau România ar fi implicate ca părți beligerante în războiul Ucrainei cu Rusia. Nu ar avea voie parlamentarii români să se opună războiului, în măsura în care aceasta s-ar limita la acțiuni politice conforme convingerii lor și în exercitarea mandatului primit de la alegători? Câteva precedente din istoria românilor și a lumii dau răspunsuri desăvârșite acestei întrebări.

În Primul Război Mondial, românii au avut, cum era și firesc, păreri diferite cu privire la tabăra căreia să i se alăture. Unii credeau că România trebuie să rămână o țară dunăreano-pontică, așa cum fusese concepută la Unirea din 1859, și, de aceea, Basarabia și controlul gurilor Dunării erau mai importante pentru statutul său european decât orice alt obiectiv geopolitic. De asemenea, aceștia nu putuseră uita comportamentul arogant, ingrat și agresiv al Rusiei, față de România, la finalul războiului din 1877. Carol I spusese atunci că în viitor va prefera să piardă un război împotriva Rusiei decât să mai câștige unul alături de ea. Alții erau convinși că România, patria latinilor orientali, trebuia așezată pe Carpați ca țară central-europeană, și de aceea unirea cu Transilvania trebuia să aibă prioritate. Nici unul nu a putut fi considerat trădător, căci toți gândeau la binele României. Un bine care nu este scris în stele, ci vine din cugetul celor ce sunt reprezentanții poporului.

Printre adepții menținerii alianței cu Puterile Centrale, se număra și marele om politic conservator P.P. Carp. Fraza acestuia, rostită în Consiliul de Coroană care dezbătea intrarea în război a rămas celebră: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veți hotărî războiul; dar mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută." Aparent, pacea care a urmat războiului i-a infirmat temerile, ceea ce l-a făcut să spună, nu fără dreptate, totuși, că nu politica României a fost bună, ci norocul a ferit-o de efectele unei alegeri greșite. Cât a fost noroc și cât a fost o politică bună istoria rămâne încă să judece. P.P. Carp a rămas, însă, ca un model de om de stat cu caracter ales și devotament patriotic. (Unul dintre cei trei fii i-a murit în război.)

Tot de atunci poate fi evocat aranjamentul dintre liberalul Ionel Brătianu și conservatorul Alexandru Marghiloman cu privire la politica de alianțe a României. Cum soarta războiului era incertă, cei doi s-au înțeles ca în spațiul public unul să joace cartea franco-anglo-rusă (Antanta) iar celălalt cartea austro-germană (Puterile Centrale). Oricine ar fi câștigat războiul, un lider român de vârf, cu partidul său, se afla în acea tabără. Era un joc prudent de echilibru strategic în care fiecare a riscat totul pe plan personal pentru ca România să nu riște pe plan național. De ce nu am face asta și acum, mai ales când vedem că nici unul dintre aliații noștri nu este dispus să se sacrifice pentru cauza noastră și chiar ne împinge în aventuri războinice fără a ține seama cât de cât și de interesele partenerului român, așa cum se angajase?! (Prin actul de bază al parteneriatului strategic româno-american, din 1997, cele două părți se angajau să își concerteze politicile, ceea ce însemna că fiecare, în urmărirea intereselor proprii, ar fi trebuit să își ajusteze acțiunea externă pentru a menaja interesele celeilalte.)

În cel de al Doilea Război Mondial, Barbu Știrbei, omul liberalilor și al țărăniștilor, a intrat în legătură, în Turcia neutră, cu aliații anglo-americani, pentru a negocia ieșirea României din luptă, cu toate că formal un asemenea demers era interzis. Mareșalul Antonescu, conducătorul statului, căruia i se pot reproșa multe, dar nu lipsa patriotismului, a închis ochii și chiar a susținut aceste demersuri, întrucât nu putea paria soarta României exclusiv pe victoria germană. În ciuda reproșurilor, insistențelor și amenințărilor germane, nimeni dintre cei implicați în asemenea demersuri nu a fost calificat ca trădător, arestat sau condamnat. Liderii români au fost mai înțelepți atunci decât sunt astăzi. „Timpul nostru îl umplură saltimbancii și nerozii."

Când, în cele din urmă, spre surpriza naivilor occidentaliști, americanii ne-au trimis să ne înțelegem cu rușii (cum ne vor trimite și acum), românii au trebuit să constate, însă, că în „cruciada dusă împotriva bolșevismului" au ignorat nevoia păstrării canalelor de comunicare cu marea putere de la răsărit. Așa România a fost nevoită să recurgă la serviciile micului Partid comunist, pe atunci infiltrat de agenții Moscovei. Acestora Rusia sovietică le-a impus condiții mai grele de armistițiu decât cele oferite Mareșalului Antonescu, Molotov explicând că faptul se întâmpla întrucât, în timp ce Mareșalul reprezenta țara, ei nu reprezentau pe nimeni. Norocul a fost că, în cele din urmă, printre acei comuniști s-au găsit patrioți inteligenți care au reușit să scoată armata sovietică din țară. Oare nu trebuie să învățăm lecțiile acestei istorii?

Atunci când în 1962, criza rachetelor cubaneze era să arunce omenirea în cel de al treilea război mondial și într-un dezastru nuclear, deși România era membră a Tratatului de la Varșovia, deci, formal, aliatul URSS (dacă nu chiar o cvasi colonie sovietică), liderii comuniști români au informat discret conducerea SUA că aventura fusese amorsată de Kremlin, fără consultarea lor, și că, dacă așa ceva se va repeta, dezacordul Bucureștiului va deveni public și practic. Același mesaj, în limbaj adecvat, a fost transmis și Moscovei, indispunând, desigur, dar și descurajând, într-o anumită măsură, repetarea unor asemenea încercări. Oare nu există nici o simetrie între acel episod istoric în care România fusese împinsă în războiul altora și ceea ce se întâmplă acum? Dacă atunci am procedat bine, de ce nu am proceda la fel și azi?

Exemplele de urmat se găsesc și în istoria altora. În plin Război rece și în condițiile în care aproape toată lumea arabă și islamică se afla în conflict deschis cu Israelul, în anul 1993, doi profesori evrei, Yair Hirschfeld și Ron Pundak, s-au întâlnit în taină la Oslo, în Norvegia, cu liderul palestinian Ahmed Qurei (alias Abu Ala) pentru a negocia o pace directă între israelieni și palestinieni; adică între două popoare considerate a fi inamici ereditari. Nimeni nu a cerut condamnarea lor pentru trădare. Dimpotrivă, Israelul a abrogat legea care interzicea asemenea contacte, pentru ca apoi să se ajungă la implicarea informală a guvernului israelian și în final la semnarea oficială a Acordurilor de la Oslo, prin care cele două părți își recunoșteau reciproc dreptul la existență politică și se angajau să găsească soluțiile politice necesare conviețuirii lor pașnice. Conducătorii SUA și ai Rusiei, mai înțelepți decât cei de azi, au garantat cu binecuvântarea lor respectivul document, semnat la Washington. Dacă după aceea lucrurile nu au mers chiar așa cum se anticipase, nu se poate spune că un progres considerabil nu s-a făcut și că șansele păcii în Orientul Mijlociu după Oslo nu au fost mai mari decât înainte.

Cei patru care speriat nu „vestul", ci pe slugoii acestuia de la București, nu au făcut decât să meargă pe linia unor asemenea precedente. Tot ceea ce li se poate reproșa este un grad mare de naivitate și neprofesionalism. Medierile internaționale se fac greu de persoane care nu au în spatele lor cel puțin puterea unui stat. Din păcate, din cauza politicii mioape și a lichelismului tembel arătat chiar de aceia care îi acuză de trădare pe cei patru parlamentari, România, în ciuda costurilor și riscurilor imense (pentru puterile și securitatea ei) pe care și le-a asumat, nu se califică pentru nici un joc extern de natură a-i procura și ei unele avantaje.

În vârful crizei, Președintele Biden s-a dus la Varșovia, dar nu s-a mai obosit pentru a veni la București; asta după ce la începutul crizei avusese consultări cu șefii de stat și guvern europeni relevanți, printre care și Președintele Poloniei, dar nu cu premierul român (Președintele României nu are competențe executive în politica externă). Vorbind despre nevoia unui tratat multilateral care să includă printre semnatari pe membrii permanenți ai Consiliului de Securitate și pe vecinii Ucrainei, tratat având ca obiect acordarea unor garanții de securitate în schimbul renunțării la intrarea în NATO (idee avansată și de mine printre primii), Președintele Zelenski a uitat să pomenească România. Dacă statul este disprețuit, ce pot face patru parlamentari ai săi complet necunoscuți în lume și fără un palmares internațional remarcabil? Un fost înalt demnitar român, poate, dar....

Când războiul stătea să izbucnească și imediat după aceea, am sugerat ca România să ofere medierea. România nu avea urechi, însă, decât pentru ordinele primite de la Washington sau, mai exact, de la ambasada SUA la București. Între timp, s-au oferit să medieze China, Israelul și Turcia. Există o idee privind intervenția OSCE pentru facilitarea procesului de pace și a reabilitării post criză. Recent la nivelul Adunării Parlamentare a OSCE a fost conceput un document care include și propunerile mele. Unde să își mai găsească locul, în asemenea, condiții, patru parlamentari români, dintre care trei independenți și al patrulea rapid dezavuat de eunucul șef al haremului care îi ținea loc de partid?

Așa cum o arată exemplul negocierii acordurilor de la Oslo, asemenea convorbiri încep cu discreție, caracterul confidențial păstrându-se până când se ajunge la rezultatul dorit. Abia atunci vin comunicatele de presă. Din păcate, pentru politicienii români de azi, ceea ce nu știe toată lumea nu este politică. Iar când toți știu ceea ce promitem să facem și inclusiv din această cauză, niciodată nu ajungem a putea spune că am făcut ceva din ceea ce am promis.

Dar cine știe, poate că asemenea medieri necunoscute au loc în România sau cu participare românească chiar acum. În acest caz, încercarea celor patru ar avea meritul de a le proteja abătând atenția de la ele. La ceva și rău-i bun. Deocamdată acesta este, totuși, doar un vis. Un vis frumos. Prea frumos ca să fie adevărat. La fel cu visul păcii care se vede la orizont. Orizontul fiind, desigur, acea linie imaginară de care cu cât ne apropiem cu atât se depărtează.

Adrian Severin