Ce se petrece cu NATO? A pornit alianța pe drumul fără de întoarcere?

Se zice că nimic nu consolidează mai mult o coaliție decât un bun inamic comun. Se mai zice că inamicul dinăuntrul cetății este mai periculos decât cel din afară. Evenimente relativ recente arată că sfidările externe sunt pentru aliații NATO mai puțin periculoase decât dezbinarea internă. Și asta tocmai când România și-a pus în coșul NATO toate atuurile și toate speranțele securității sale naționale.

„SINGURI DACĂ SE POATE; ÎMPREUNĂ DACĂ ESTE INEVITABIL!"
Cred că era prin 2007, la câțiva ani după ce România fusese, în fine, primită în NATO și curând după ce devenise membru al UE, când, aflându-mă într-o misiune la Washington, i-am telefonat fostului meu omolog, ex Secretarul de Stat Madeleine Albright, pentru a o saluta și a vedea ce mai face. Ne-am amintit disputele din vremea când eu susțineam cu ardoare primirea României în NATO, iar doamna Albright se opunea cu fermitate unei extinderi spre est a alianței care să includă și România, temându-se că astfel s-ar putea trece dincolo de linia roșie a suportabilității rusești, după ce oricum administrația Clinton încălcase promisiunea făcută de Președintele George Bush senior, Președintelui Mihail Gorbaciov, ca America să nu profite de retragerea Rusiei din Europa centrală și orientală pentru a ocupa teritoriul părăsit de aceasta.

Cu prilejul acelei convorbiri, marcată de o caldă sinceritate, am fost surprins de remarca interlocutoarei mele care suna cam așa: „Mă bucur că v-ați împlinit visul de a deveni membri în NATO, dar vreau să îți spun că de acum voi sunteți cei care va trebui să salvați NATO; începând cu această administrație (se referea la administrația Bush jr.) America se va depărta tot mai mult de ideea apărării comune și își va duce politica de una singură, antrenând în demersurile ei tot felul de alianțe oportuniste. NATO veți rămâne tot mai mult voi, noii membri din Europa de est." Am fost tentat să pun această afirmație pe seama amărăciunii, resimțită de atâtea ori și de mine, unui om care fusese cândva în mijlocul evenimentelor și le putuse influența cursul, și care acum era obligat să stea în afara jocului. Ne era, însă, așa. Îngrijorarea Madeleinei Albright era sinceră și justificată.

Curând aveam să realizez că vechea maximă americană, care ar fi putut fi foarte bine scrisă pe frontispiciul Alianței nord-atlantice, „Împreună, dacă se poate; singuri, dacă este nevoie!", a fost înlocuită cu opusul ei - „Singuri, dacă se poate; împreună, dacă este nevoie!". În aceste condiții, faimosul articol 5 al Tratatului de la Washington, potrivit căruia „agresiunea împotriva unuia dintre membrii Alianței este considerată ca fiind un atac împotriva tuturor", devine o iluzie; astfel, cum de altfel, avea să ne avertizeze peste câțiva ani, și geo-politologul George Friedman, reputatul fondator al Stratfor. România intrase în NATO prea târziu, ca o adevărată maestră a contratimpului istoric, ce este.

LIBIA - MĂR AL DISCORDIEI ÎNTRE TURCIA ȘI FRANȚA
Acum câteva zile elemente ale flotei militare franceze au fost atacate în largul coastelor libiene. Este acesta un atac împotriva tuturor membrilor Alianței, care trebuie să declanșeze reacția lor solidară? De la sediul NATO din Bruxelles nu am auzit nici un cuvânt spus în acest sens.

Este drept că „agresorul" a fost...un alt membru al NATO, respectiv Turcia. Navele acesteia transportau armament pentru guvernul oficial al Libiei, recunoscut de ONU și teoretic sprijinit de UE, încălcând un embargou conceput, sub egida UE, la Conferința de la Berlin cu privire la Libia, din ianuarie 2020. La respectarea acestuia veghea Franța, în cadrul unei operațiuni desfășurate sub drapelul NATO.

Președintele Macron a avertizat că lucrurile nu pot rămâne așa și nici nu au rămas. Flotila franceză s-a retras, emasculând definitiv amintitul embargou. Iar NATO și-a amintit că garanțiile sale îi privesc pe terți, iar nu pe propriii lor membri, care, desigur, se pot bate între ei în voie.

Sprijinul acordat de Turcia pentru „Guvernul Acordului Național" libian (cuvintele „național" și „acord" sună ciudat, în asociere cu numele unui teritoriu în care triburile, altădată ținute în ordine cu mână de fier de colonelul Moamer Gaddafi, își dispută puterea) a fost răsplătit prin aprobarea accesului la exploatările petroliere maritime dintr-o așa zisă „zonă economică exclusivă", apropriată de Libia cu încălcarea Convenției ONU asupra dreptului mării. De petrolul respectiv Ankara are absolută nevoie pentru a putea susține proiectele neo-otomane ale Președintelui Erdogan.

Raționamentul folosit în delimitarea platoului continental pentru demarcarea acelei zone amenință, însă, Grecia și Ciprul, în apele teritoriale ale cărora (în cazul Ciprului delimitate cu câțiva ani în urmă printr-un acord bilateral cu Israelul), Turcia formulează pretenții similare. Or, Grecia este și ea membru NATO. Fapt care nu a împiedicat desigur, anul trecut, armata turcă să îi forțeze frontiera pentru a împinge dincolo de ea, valurile de imigranți invitați în Europa de generoasa doamnă Merkel, „luminosul cancelar german" (conform standardelor SNSPA).

FRANȚA - DE LA LUPTA CU TERORISMUL LA LUPTA PENTRU CONCESIUNI
Franța își legitimează interesul pentru Libia prin lupta împotriva terorismului cu baze în Africa. Libia ar trebui să fie avanpostul Europei în calea asaltului terorist și de aceea regimul politic libian trebuie să fie consolidat. Și nimic nu poate consolida mai bine un regim politic decât ... un război civil! Nu-i așa? Iată de ce armele turcești nu trebuie să ajungă la Tripoli.

Principialitatea Parisului și atașamentul său pentru valorile democratice, afirmate azi de Președintele Macron, amintesc preocuparea Președintelui Sarkozy, din 2011, pe când Libia mai era un stat, dacă nu democratic, cel puțin funcțional, pentru crearea, cu acordul Consiliului de Securitate al ONU, unui „coridor umanitar" pe care să poată trece ajutoare, evident, tot „umanitare", spre salvarea „bunei opoziții" anti-gaddafiste, neîndoielnic „democrată" (căci, vezi Doamne, numai democrații se opun dictatorilor), de la Benghazi. Așa a început, sub comanda „liderului militar al UE" (cum se dorea a fi Franța sarkozistă, spre a compensa cedarea întâietății economice și politice europene în favoarea Germaniei), „războiul umanitar" din Libia, transformat, de îndată în intervenție internațională pentru răsturnarea guvernului legitim libian și schimbarea regimului politic al țării. (Eșecul acțiunii militare franceze, a determinat strigătul de ajutor care a implicat SUA în tragica aventură libiană, cu asentimentul entuziast al Secretarului de Stat Hillary Clinton și în ciuda justificatelor rezerve al Președintelui Obama; deși legenda spune că America, și nu Franța ar fi fost cea care a declanșat nefasta „primăvară arabă".)

Atunci, în calitate de vicepreședinte pentru politica externă, de securitate și apărare a Grupului socialist din Parlamentul european, am fost singurul care, la sesiunea dedicată situației din Africa de Nord, în prezența Înaltului reprezentant / Vicepreședinte al Comisiei europene pentru politica externă și de securitate, Cathy Ashton, am cerut ca statele UE, și în special cele membre ale NATO, să nu se implice într-o intervenție care nu se poate încheia decât cu o catastrofă umanitară, consecutivă unui dezastru geopolitic. La finele dezbaterii, colegul bulgar, Evgheni Kirilov, fost ambasador în SUA, mi-a șoptit: „Peste puțin timp toți vor constata că ai fost cel care azi a avut dreptate; azi, însă, nimeni nu era dispus să o recunoască."

Așa că intervenția s-a declanșat în primăvară, pentru ca în toamnă, să se deschidă la Paris conferința „Prietenilor Libiei" (sic!), prilej cu care reprezentanții „bunei opoziții" au semnat un acord secret prin care Franța (prin societatea Total) primea importante concesii privind exploatarea petrolului libian. Este fix același petrol de care este interesată aliata Franței din NATO, Turcia, și care a adus navele militare ale celor doi aliați față în față.

ITALIA - DE LA LUPTA CU MIGRAȚIA LA LUPTA PENTRU BANII EUROPENI
Spre deosebire de Franța, Italia nu luptă cu terorismul african, ci cu migrația africană. Guvernul de la Roma susține că Libia ar trebui să fie stăvilarul de netrecut pentru țunamiul sărăntocilor din Africa sahariană și sub sahariană care aleargă spre „pământul făgăduinței" germane, descinzând, împreună cu bagajul lor cultural și cu potențialul lor demografic, pe țărmurile italiene.

Dincolo de acest interes, ținând de dorința îndeplinirii cu cinste a rolului de paznic al frontierei externe a UE, se poate identifica însă și un altul, cu tradiții mai vechi: cel pentru petrolul și gazul libian, atât de necesar unuia dintre membrii Grupului celor mai dezvoltate șapte țări ale lumii (G7), care are tot mai puține argumente spre a-și justifica locul acolo. Aceasta pune Italia în concurență și cu Turcia și cu Franța, „simpatiile" ei fiind însă mai aproape de guvernul libian, de care o leagă niște contracte foarte avantajoase încheiate (prin ENI) cu ceva timp în urmă (și pe care puterea post-gaddafistă s-a angajat să le respecte), decât de opoziția, mai mult sau mai puțin bună, al cărei protagonist este azi șeful armatei orientale, generalul Khalifa Haftar.

Pentru identitate de rațiune, Regatul Unit împărtășește poziția Italiei și, deci, a Turciei, British Petroleum încheind în aceeași perioadă (2004), același tip de contracte ca și ENI, în schimbul „descoperirii" făcute de Guvernul Majestății Sale că actul terorist de la Lockerbee (1988) nu este chiar atât de imputabil lui Moamer Gaddafi.

Parafrazându-l pe bărbierul Figaro, din opera lui Giacchino Rossini, se poate spune: „La ideea că petrolul tot pământul învârtește, / Mintea mea ca un vulcan se răscolește." Acesta poate fi foarte bine Vezuviul, a cărui lavă se prelinge acum până la Bruxelles. Acolo, Premierul italian Giuseppe Conte, a acceptat să se alăture Franței și Germaniei, în ciuda divergenței agendelor lor mediteraneene / libiene, pentru a condamna amestecul Turciei, aliata din NATO, în afacerile (lor) din Libia, deși Ankara ajuta Guvernul libian oficial susținut și de ele, ca membre ale UE. De ce a făcut-o? În schimbul unei porții mai mari din fondurile europene destinate stimulării economiilor gripate de virusul SARS-CoV-2. Bine că România nu și-a revendicat drepturile reclamându-și partea cuvenită din plăcinta comună, așa că a fost de unde să se dea.

ARME PENTRU LIBIA SAU VULPEA GERMANĂ ÎN VIA TURCEASCĂ
În comparație cu Turcia, Germania este „principială" și „loială". Ea nu se amestecă în războiul civil din Libia de nici o parte, acesta ținând de afacerile interne ale unui stat suveran membru ONU. De asemenea, respectă embargoul referitor la vânzarea de armament către combatanții libieni, convinsă că războiul se poate sfârși, dacă nu din lipsă de combatanți, măcar din lipsă de muniție.

În schimb, Berlinul a făcut o bună afacere vânzând arme Egiptului vecin. Care - ce să vezi? - vinde mai departe marfa respectivă (probabil în schimbul unui comision plătibil din petrolul și gazul pe care se bat Turcia, Italia, Franța și Marea Britanie) armatei generalului Haftar; adică adversarilor guvernului considerat ca legitim de ONU, NATO, UE și, desigur, Germania.

Evident, Germania se indignează - culmea, în ton cu Turcia - și cere Egiptului să se abțină de la un asemenea gest „reprobabil". La Cairo nimeni nu bagă, însă, în seamă protestul, de parcă acolo cineva ar ști că el este unul de complezență; după cum tot de ochii lumii vor fi fost și telefoanele prin care rezonabilul Președinte Donald Trump i-a rugat pe omologii săi francez și turc, cu care, altminteri se înjură pe toate rețelele sociale ca la ușa cortului lui Gaddafi de pe peluza Palatului Elysee, să fie raționali și să nu escaladeze conflictul lor din Mediterana, ca doi buni aliați NATO ce se află.

O asemenea ipocrizie sterilă îl va împinge în mod necesar pe Președintele Erdogan să caute ajutor în altă parte. Și de unde îl poate obține mai bine decât de la Președintele Putin. De altfel, de câțiva ani, de când s-a implicat în criza siriană împotriva aliaților SUA (kurzii) și a prezenței franceze de acolo, restricționând, totodată, utilizarea bazei de la Incirlik pentru NATO, Turcia se aprovizionează cu tehnică militară rusească, împotriva principiului interoperabilității aflat la temelia apărării comune prin NATO.

Flancul sud-estic al Alianței nord-atlantice pare, astfel, total compromis. Și asta tocmai când SUA încălzește războiul rece cu China și vrea să scape din capcana medio-orientală și central-asiatică în care a intrat cu ani buni în urmă, căutând armele de distrugere în masă, dar mai ales petrolul și gazul de pe „axa răului".

„ELIBERAREA" GERMANIEI DE SUB "JUGUL" AMERICAN ȘI INSECURITATEA ROMÂNIEI
Între timp, trupele americane se retrag din Germania.

Unii spun că acesta este semnul spălării pe mâni a Casei Albe de obligațiile de a-i mai apăra pe acei aliați care, pe de o parte, desemnează SUA ca pe o amenințare la adresa securității lor de același fel cu cea a Rusiei și Chinei, iar pe de alta, refuză să aloce 2% din bugetele naționale pentru a finanța apărarea comună. Insistența cu care Președintele Trump subliniază că securitatea și apărarea nu sunt pe gratis, dar mai cu seamă nu pot fi pe banii contribuabilului american, este văzută de mulți ca pretextul pentru desființarea, cel puțin de facto, a NATO.

Alții cred că retragerea din Germania încheie cu totul cel de al doilea război mondial, aceasta, reunificată și eliberată de trupele de ocupație, putând, în fine, să își urmeze nestingherită agenda politică. Respectiva agendă este, așa cum rezultă și din planurile croite de liderii celui de la treilea Reich, pentru perioada de după conflagrația pe care nu se îndoiau că o vor câștiga, una „europeană".

Brexitul, este și el un factor favorizant pentru realizarea unui „imperiu prietenos" european, de astă dată, cel puțin din punct de vedere formal, cu caracter dualist franco-german. Pe acest fond, Germania și Franța doresc înființarea unei armate europene, ca instrument al unei politici europene de apărare comună, desprinsă din punct de vedere strategic de SUA.

Că o fi una sau o fi alta, mai dezbinat ca niciodată și în mare măsură cu legăturile transatlantice aproape rupte, NATO își deplasează activele militare spre est. Un est, la rându-i dezbinat atât de resentimente cu adânci rădăcini istorice (a se vedea, spre exemplu relațiile ungaro-slovace înveninate de eterna problemă a minorității maghiare, mai degrabă imperială decât națională), cât și de orientările geopolitice ale statelor ce intră în compunerea sa (Ungaria flirtează cu Rusia, Polonia pariază totul pe SUA, pe când Cehia este germanofilă), printre care și România.

ROMÂNIA „SALVEAZĂ" NATO, DAR CINE MAI SALVEAZĂ ROMÂNIA?
Cu puțin timp în urmă, un comunicat emis de Ministerul român al apărării anunța că, la cererea comandamentului NATO de la Mihail Kogălniceanu, două avioane de vânătoare aparținând forțelor aeriene române s-au ridicat pentru a intercepta două bombardiere și două avioane de escortă rusești care zburau (absolut legal - nn) în spațiul internațional al Mării Negre. După ce formațiunea română a indentificat-o pe cea rusă și s-a uitat la ea, s-a întors la bază, cu satisfacția altei misiuni „reușite". Onoarea NATO a fost salvată.

Un succes din categoria „NATO arde și baba se piaptănă". Pe când membrii NATO se bat între ei și își trag reciproc preșul de sub picioare, brava Românie a rămas singură, la marginea „deșertului tătarilor", să se lupte cu năluca rusească, chiar și când rușii, spre a-i face în ciudă, nu îi violează spațiul aerian și nu traversează frontiera externă a NATO. Un NATO în derută, care nu își poate disciplina membrii, îi cere României să provoace Rusia, precum șoarecele beat provoacă pisica.

La urma urmei, de ce ar ataca Rusia NATO, când membrii acestei onorabile alianțe îi fac treaba păruindu-se între ei pe unde apucă. La Moscova, probabil, chiar dacă nu s-au deschis sticlele de șampanie, se râde sănătos. Nu văd, însă, motive de râs la București?

În lipsa unui bun inamic extern, NATO nu își poate regăsi coeziunea. România pare hotărâtă să îl producă. Madeleine Albright a avut dreptate. NATO poate fi salvat numai de membrii săi estici. Doamne ferește ca nu cumva asta să se realizeze cu prețul sacrificării lor!

Adrian Severin