Când o bancă este prea mare ca să fie lăsată să cadă. Din istoria Bancorex

O bancă mare şi importantă cum a fost Bancorex - care în numai zece ani, din 1990 şi până în 1999, a ajuns de trei ori în pragul falimentului, fiind salvată de fiecare dată de banca centrală - are fără îndoială o istorie ce trezeşte şi azi întrebări. Dar dacă îşi imaginează cineva că, după atâta timp, poate reînnoda firul istoriei făcând apel numai la propria memorie şi la amintirile celor ce s-au aflat în centrul evenimentelor din acei ani... ar fi într-o gravă eroare.

Vorbind cu oameni pe care întâmplările din acei zece ani i-au marcat puternic, pentru că vieţile lor, carierele lor s-au interferat cu furtunile prin care a trecut Bancorex, am observat că până şi ei mai încurcă datele. Timpul are efect coroziv. De bază rămân documentele din arhive: documentele contabile, rapoartele, referatele, aprobările. Şi, mai cu seamă, actele normative: legi, hotărâri ale Parlamentului, OUG-uri sau hotărâri de guvern sau ale BNR. Dar, chiar şi unele dintre aceste acte pot întreţine şi astăzi confuzii - întocmite fiind atunci de oameni care nu înţeleseseră rosturile economiei de piaţă.

Există un raport al Curţii de Conturi, de la începutul anilor 1990, invocat azi cu scopul de a descâlci unele momente nodale din istoria Bancorex, care în loc să facă lumină, îngreunează descâlcirea lucrurilor. Raportul încearcă să analizeze „Golul de Balanţă". Un fenomen greu de înţeles atunci. Şi era pe bună dreptate greu de înţeles după ce, timp de 22 de ani, din 1968 şi până în 1989, pentru cheltuirea şi a unui singur dolar era nevoie de... decret prezidenţial.

În 1968 - când a fost înfiinţată Banca Română de Comerţ Exterior (BRCE), ce avea să fie rebotezată Bancorex în anii 1990 -, Ceauşescu hotărâse că aici va funcţiona Fondul Valutar al Statului. Fapt ce a impus un nonsens: împărţirea în două a rezervei internaţionale de la Banca Naţională a României. Asadar, BNR avea să rămână cu rezerva de aur, în timp ce rezerva de valute a fost mutată, cu tot cu fonduri şi cu personal, la BRCE. Pierzându-şi atât rolul, cât şi conţinutul de rezervă internaţională, pentru că Fondul Valutar al Statului nu avea niciunul dintre atributele unei bănci centrale. Şi, deci, nu avea nici dreptul de dispoziţie privind circulaţia valutară. Intrările şi ieşirile de valută se făceau numai şi numai cu semnătura lui Ceauşescu. Prin decret prezidenţial!

Timp de zece ani, lucrurile au mers... conform planului. Ceauşescu, fiind în graţiile occidentului, a obţinut aderarea României la FMI şi la Banca Mondială, de unde a primit împrumuturi. Totodată, au fost obţinute credite de la mari bănci din Occident. Valuta intrată în ţară era gestionată de BRCE... care, repet, nu avea niciun drept de decizie. Adevăratul şef al rezervei valutare era Ceauşescu.

România, în anii 1970, cu valuta împrumutată cumpăra patente şi ridica fabrici. Ceea ce, din punct de vedere economic, a însemnat dezvoltare extensivă. Din extensia industriei, prin înmulţirea activelor, rezulta creştere economică. Mare! Între 7 şi 9 la sută an de an! Până în 1978, când a intervenit un concurs de împrejurări nefavorabile. Relaţiile dintre Ceauşescu şi Occident s-au răcit brusc, iar România nu era pregătită să treacă, prin propriile puteri, de la creşterea extensivă la creşterea intensivă. Nu existau condiţii pentru dezvoltarea competitivă a noii industrii. Cu alte cuvinte, nu aveam valută pentru retehnologizări; şi nici nu exista un program, un proces privind creşterea productivităţii muncii şi a productivităţii capitalului.

Duşul rece a venit în 1980, când o creştere economică de numai 4 la sută era însoţită de avertismentul că... anii de boom nu aveau să se mai întoarcă. Şi, într-adevăr, au început dificultăţile. Anul 1981 a marcat punctul culminant: zero la sută creştere economică şi intrarea României în încetare de plăţi. În plus, România s-a ales şi cu o „carantină financiară" de 15 ani, până în 1995, fiindu-i oprită creditarea internaţională. Pentru că, supărându-se pe Occident, Ceauşescu a declarat public că va plăti anticipat întreaga datorie externă a ţării, de 11 miliarde de dolari. Şi a plătit-o integral până în primăvara lui 1989.

Numai că în anii ce au urmat, cum valută din împrumuturi internaţionale nu mai intra în ţară, iar valuta încasată din exporturi se ducea în cea mai mare parte către plata anticipată a datoriei externe, întreaga economie a fost dată peste cap. Şi nu numai că nu s-au mai întors anii de creştere economică spectaculoasă, dar în 1985 România a intrat în recesiune. După o încercare timidă de recuperare, în 1986, a urmat anul 1987 cu creştere zero, iar de aici a început căderea. Cu minus 2,1 la sută în 1988 şi minus 7,9 la sută în 1989. Bineînţeles, cifrele au fost „secretizate".

În decembrie 1989, când s-a tras linie, în Fondul Valutar al Statului, de la BRCE, mai erau 1,4 miliarde de dolari. Plus un reflex condiţionat cultivat timp de 22 de ani: acela că dolarii statului puteau fi cheltuiţi numai cu dispoziţie „de sus" ! Iar acum „sus" era guvernul. Şi o nevoie arzătoare de valută, în împrejurarea în care zece ani de cozi la mâncare, de frig în case iarna şi de raţionalizare a curentului electric, ce aduseseră populaţia la capătul răbdării, impuneau o regândire a cheltuielilor publice. De unde însă resurse financiare când exporturile de bunuri alimentare (care ar fi putut aduce valută în ţară) au fost oprite, importurile au primit undă verde, iar „carantina financiară" îşi urma cursul? Şi, ca să fie „masa plină", recesiunea s-a lăfăit încă trei ani: minus 5,6 în 1990, minus 12,9 în 1991 şi minus

8,8 în 1992. Cele 1,4 miliarde de dolari s-au epuizat repede. Fiind justificate în contabilitatea BRCE cu acte semnate de premier şi relaxând puţin viaţa de zi cu zi a populaţiei, cu căldură în case, cu curent electric care nu se mai întrerupea şi cu o aprovizionare cu bunuri alimentare peste nivelurile din anii 1980.

Curând banii s-au terminat; nu însă şi nevoile. Aşa că la BRCE au continuat să vină dispoziţii de plată „de sus". Iar BRCE a plătit! Fondul Valutar al Statului era pe zero, dar banca avea disponibil. De unde? Acolo îşi aveau conturile întreprinderile care făceau export şi meseriaşii trimişi de Ceauşescu să lucreze în Orientul Mijlociu, în baza unor contracte încheiate de stat. Iar băncii îi era interzis să dispună de valuta statului, dar nu şi de valuta din depozite. Nicio bancă nu ţine banii „în beci"; îi reciclează ca să facă bani din bani. BRCE a continuat să disponibilizeze valută în contrapartidă la dispoziţiile „de sus", desigur scrise, cu gândul normal că vremurile de maximă constrângere vor trece, lucrurile se vor normaliza şi România, care aspira la capitalism şi la economie de piaţă, va intra în circuitul mişcărilor de capital.

Pentru că nu doar vechi mentalităţi mai dăinuiau, ci şi vechi constrângeri. Cu deosebire, constrângerile impuse de „carantina financiară". Termenul de ridicare a sancţiunilor, de către băncile internaţionale, fusese stabilit pentru sfârşitul anului 1995. Şi nu a fost redus nici măcar cu o zi.

Pe cerul prezentului, luminat de renaşterea speranţei, se adunau şi nori negri. După mineriada din 1990, o delegaţie a Băncii Mondiale, venită aici pentru negocieri, şi-a făcut bagajele şi a plecat. Iar mineriada din 1991 a avut, între urmări, amânarea debutului primei etape de trecere la convertibilitatea de cont curent a monedei naţionale. Guvernul Stolojan, în anul următor, a fost nevoit să adopte o măsură radicală: obligarea titularilor de conturi în valută să le preschimbe în lei. Premierul a fost învinuit că a naţionalizat valuta. N-a fost însă niciun fel de naţionalizare. A fost însă, din motive de forţă majoră, o imixtiune a statului în decizia privind proprietatea asupra valutei.

Care a fost forţa majoră? Sacul valutar al statului era gol! Speranţa celor de la BRCE că lucrurile se vor normaliza şi statul îşi va lua înapoi dispoziţiile de plată, care să fie înlocuite cu valuta, nu avea cum să se împlinească. Situaţia era dramatică. Pentru că din Fondul Valutar, după ce soldul a ajuns la zero, au continuat să fie făcute plăţi. Până s-a ajuns la celebra sumă cu patru de opt, în jurul căreia s-a făcut multă vâlvă - 888,8 milioane de dolari -, pe care statul, neavând disponibilităţi, n-o putea acoperi. Aşa s-a născut „Golul de Balanţă". Pentru BRCE această realitate suna dramatic: falimentul băncii!

Astăzi, după ce lumea a trecut prin criza de la cumpăna primelor două decenii ale secolului XXI, când au fost adoptate soluţii inedite în situaţii inedite, răspunsul nu-i tocmai greu de dat. Pentru că în 2008 exploziile ce ameninţau să arunce în aer coloşii financiari ai Americii, Fannie Mae, Freddie Mac, Merrill Lynch, AIG, Bear Stearns, au fost absorbite. Dar Lehman Brothers, de asemenea o foarte mare bancă de investiţii, când s-a văzut în pericol să se scufunde şi a strigat după ajutor, nu a mai fost ascultată. Banca a căzut în gol. Şi, scufundându-se, a tras după ea, în criză, lumea toată... Demonstrând că pentru o bancă centrală - când o bancă din sistem, dintre acelea ce sunt „prea mari ca să fie lăsate să se scufunde", e în pericol să cadă - soluţia nu poate fi decât una: salvarea acelei bănci.

La începutul anilor 1990 însă, când predomina ceaţa confuziilor, BNR nu avea un răspuns gata formulat de experienţa lumii mari, ca acum. A trebuit să-l gândească şi să-l pună în aplicare, asumându-şi riscuri mari. Şi nu ajunseserăm nici în anii 1998-1999, când Bancorex viza a treia oară falimentul. După ce statul, la mijlocul anilor 1990, golise din nou conturile băncii, obligând-o, cu legea în mână, să finanţeze importurile de petrol şi să acopere tarifele sociale la energia electrică.

În anii 1998-1999, după ce BNR asigurase consolidarea sistemului bancar, pregătindu-l pentru anii 2000, şansele de a opri scufundarea Bancorex, ca să nu tragă după ea toată economia ţării, erau mari. Ziarul Financiar, care a înţeles bine realitatea acelui timp, avea să scrie că „BNR aleargă cu un rănit în spate". Rănitul fiind Bancorex, care avea nevoie de lei şi strica piaţa acceptând să plătească dobânzi şi de 400 la sută. Şi care, totodată, avea nevoie de valută, acceptând schimburi care forţau deprecierea leului. Ziarul conchidea că „BNR face faţă acestei realităţi pentru că şi-a consolidat rezerva valutară, care joacă acum rolul Aviaţiei britanice în al Doilea Război Mondial. Pentru că a reusit să-şi apere pieţele. Şi să apere economia ţării într-un moment în care nu doar agenţiile internaţionale de ştiri, ci înclusiv FMI susţineau că „România nu va putea evita încetarea de plăţi". BNR a replicat că nu vor fi defectate plăţile. Şi nu au fost! Dar asta era în anii 1998-1999.

Situaţia era însă paradoxală. Creată de un nonsens mai mare şi mai grav decât cel din 1968. Pentru că atunci exista un act normativ. Un Decret Prezidenţial. Pe când... la începutul anilor 1990 la BRCE, faptic, era un imens bolovan, care ameninţa să răstoarne banca: Fondul Valutar al Statului, în rol de rezervă internaţională. Şi care nu numai că ajunsese la zero, dar a adunat şi sub zero plăţi în valoare de 888,8 milioane de dolari, pe care statul nu le putea deconta. Or, această realitate era menţinută în virtutea inerţiei, fără să fie susţinută de nicio lege sau de vreun alt act normativ.

Între timp, încă din martie 1991, intrase în vigoare Legea 134, care consfinţea transformarea BNR în bancă centrală. Proiectul legii fusese făcut cu asistenţă acordată de FMI, ai cărui experţi au adus la Bucureşti consultanţi de specialitate din marile bănci centrale europene. Iar legea prevedea că rezerva internaţională, cu două componente, aur şi valute, este în gestiunea Băncii Naţionale. Şi că BNR are un drept special de administrare a acestei rezerve...Numai că una dintre componente, rezerva valutară, era la BRCE. Deja... în afara legii! CA al BNR a decis în numele legii să preia rezerva. Cu problemele ei cu tot!

Pentru echipa Curţii de Conturi, care a intrat pe firul acestei istorii, aşa ceva era greu de înţeles. Cum adică să faci acest transfer simplu, printr-o decizie a BNR, fără să aprobe Guvernul, Parlamentul, Preşedintele României? Au urmat vreo doi ani de presiuni, de anchete, cazul ajungând la Instanţa de Judecată a Curţii de Conturi. Căci, atunci, Curtea de Conturi avea propriul Parchet şi propria Instanţă de Judecată. Abia aici au fost lămurite lucrurile. Toate cele trei aprobări invocate de echipa de control... existau. Guvernul adoptase proiectul de lege şi-l trimisese la Parlament. Iar Parlamentul publicase legea în Monitorul Oficial, cu semnăturile preşedinţilor celor două camere. Nu înainte de a fi semnat şi Preşedintele României, care a promulgat-o. Lege ce nu fusese „metabolizată" de controlorii Curţii de Conturi.

În 1999, când salvarea pentru Bancorex a fost fuziunea prin absorbţie cu BCR, totul a fost reglementat de un şir impresionant de acte normative: legi, hotărâri de parlament, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern, hotărâri ale BNR. Le voi analiza pe toate, detaliu cu detaliu, în comentariul de miercurea viitoare. Sunt demne de interes, instructive şi lămuritoare. Acum, voi sublinia doar că între obiectivele acestor reglementări de cea mai mare însemnătate s-a dovedit a fi datoria neonorată, de peste o jumătate de miliard de dolari, în contul a 12 firme importatoare de petrol, între care Arpechim, RAFO, Petromidia şi Vega. Datorie preluată de stat, pentru a decongestiona banca. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 196, din anul 2000, merge mai departe şi decide „urmărirea şi valorificarea acestor sume de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare".

Adrian Vasilescu