Blatul pe dos!

S-au făcut fel de fel de supoziții, unele confirmate, altele de-a dreptul aiuristice, privind existența unor blaturi politice între PSD și PNL. Acestea au constat pe rând în instalarea la putere a coaliției, în menținerea acesteia periculos de mult la Palatul Victoria, și apoi în destrămarea legăturilor dintre PNL și USR. Iar mai nou ar fi un blat politic vizând crearea unei noi majorități, mai trainice decât oricând. Dar dacă de fapt asistăm la un blat pe dos?

PNL și PSD semnalizează că se căznesc să facă împreună o uriașă construcție USL 2, din care să facă parte și UDMR. Ea va fi atât de puternică, încât își propune, nici mai mult nici mai puțin, decât să ne dăruiască o nouă Constituție. Și atât de durabilă, încât este proiectată pe șapte ani. Bătuți pe muchie. Șapte ani în care, încă de pe acum, fără ca între timp electoratul să aibă vreun cuvânt de spus, se planifică rotația premierilor. O morișcă a premierilor la care participă PSD și PNL. Pardon. Sare la cap și UDMR. Pe un parcurs de șapte ani, e loc și de un premier maghiar. Ca să vezi! Dar construcția, până când e ridicată de la pământ, durează ceva.

Partidele se întrec în a-și pune reciproc condiții. Atât PSD, cât și PNL prezintă câte un set de condiții nenegociabile privind programul de guvernare. Alte condiții sunt negociabile, iar târguiala poate dura mult și bine. Multe dintre condițiile nenegociabile, dar și o parte a celor negociabile, se cam bat cap în cap. Și pot produce implozii ale proiectatei guvernări. Situația se complică și mai mult atunci când e dezbătut algoritmul puterii. Cine pe ce minister pune mâna? Analistul Sarmiza Andronic lansează o teză interesantă. Și anume că ar fi bine ca partidul care își instalează ministrul să aibă autoritate deplină și asupra secretarilor de stat și aparatului tehnic de dedesubt. Pentru ca răspunderea fiecărui partid, pe fiecare segment în parte, să fie deplină. Dacă s-ar întâmpla așa, atunci negocierile ar dura mai puțin. Numai că se pare că există suficiente motive ca ele să dureze nu puțin. Ci cât de mult se poate.

Un alt analist binecunoscut opiniei publice, Bogdan Tiberiu Iacob, prezintă noi argumente, conform cărora guvernele României nu se fac și nu se desfac la București. Ci în altă parte. Și aici apare un element surpriză de care nu am cum să nu țin cont. Bogdan Tiberiu Iacob susține că este posibil ca negocierile de la București să dureze cam cât durează negocierile de la Berlin. Că mai întâi Klaus Iohannis așteaptă să vadă care va fi acolo algoritmul puterii, pentru a putea fi asezonată corespunzător și noua putere de la București. Tot ce se poate.

Rampa de lansare a crizei politice de la București a fost bine și înalt construită. Dar, până una alta, nu vedem unde este rampa de coborâre. Și atunci nu am cum să nu mă gândesc că poate suntem victimele unei cacealmale. Poate că există un blat politic. Dar pe dos.

Blatul pe dos înseamnă să ții toată populația cu sufletul la gură, să arăți tu, ca partid politic, că ești zi și noapte preocupat de soarta țării, de identificarea unei soluții cât mai bune pentru o viitoare guvernare, să tot negociezi cu cât mai multe echipe constituite în acest scop, dar, în realitate, să faci în așa fel încât să tragi de timp. Și astfel fiecare partid din cele care negociază, ca să nu mai vorbim despre partidele care nu negociază, să iasă cât mai bine în fața electoratului. Să dea frumos. Dar, în realitate, acești băieți deștepți din politică să fi bătut palma nu pentru a face, ci pentru a nu face. Adică un blat pe dos. Numai asta ne mai lipsea!

Sorin Rosca Stanescu