Biblioteca din casa părintească

Sunt dependent de citit. Citesc nu numai literatură, ci și dicționare, culegeri de probleme de șah, manuale de grădinarit, cărți de astronomie, lucrări de istorie a matematicii. Pe vremuri, când plecam în concediu, luam în valiză 15-20 de cărți pe care le căram cu greu, blestemându-mi zilele. De mai mulți ani, când plec în concediu (sau... la spital), îmi iau în valiză 10.000 de cărți. Mai exact, iau un iReader de 100 de grame în memoria căruia sunt stocate 10.000 de cărți.

Tatăl meu avea un cult pentru literatură. Era inspector financiar, dar în timpul studenţiei fusese de câteva ori la la cenaclul lui E. Lovinescu, din curiozitate. De altfel, încă de pe vremea copilăriei sale, petrecute în Herţa lui G. Asachi şi B. Fundoianu, îi plăcea foarte mult să citească literatură (spre exasperarea părinţilor lui, de care trebuia să se ascundă, când citea, în podul casei). Aşa se explică de ce în casa noastră a existat de când mă ştiu o bibliotecă. Înainte ca eu să învăţ citesc, el lua din rafturile bibliotecii câte o carte şi mi-o citea cu glas tare, răbdător, bucuros că îl ascult cu interes.

După ce am aflat, în clasa I, că din însumarea sunetelor o şi i rezultă cuvântul oi, după ce am înțeles cum din litere se constituie cuvinte, am început să explorez biblioteca pe cont propriu. Multă vreme am citit... cotoare. Alăturarea a numeroase titluri verticale fără nici o legătură între ele, de la Creşterea albinelor la Război şi pace şi de la Teoria deschiderilor în şah la Venea o moară pe Siret, îmi crea o impresie stranie, de bric-à-brac esoteric, de mesaje oculte care se bruiază reciproc. Am citit în câţiva ani toate cărţile din bibliotecă, la întâmplare. De la un manual de algebră dinainte de război am trecut fără mari probleme de adaptare la amintirile lui George Panu de la „Junimea", apoi la Concert din muzică de Bach, apoi la o traducere din versurile lui Baudelaire, apoi la O tragedie americană de Th. Dreiser ş.a.m.d. În ciuda avertismentelor date de pedagogi, le-am înţeles pe toate şi nu m-am simţit deloc derutat.

Tata îmi spusese de multe ori versuri din Eminescu şi îmi vorbise despre el. Dar când am dat eu însumi peste o ediţie a poeziilor lui (una apărută în colecţia „Biblioteca pentru toţi), am fost şi mai impresionat. Cuvintele tipărite îmi dădeau certitudinea că Eminescu a existat, ceea ce mi se părea extraordinar (în timpul studenţiei aveam să fiu şocat în sens invers de ingenioasa poezie a lui Marin Sorescu, Eminescu n-a existat). Mă uimea faptul că din cuvinte obişnuite, cunoscute de toată lumea, poetul scotea un fel de muzică de trăiri venită parcă din ceruri. „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri."

De atunci şi până azi am tot citit Eminescu, fără să mă plictisesc vreodată. Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu şi, după ce voi muri, în cenuşa care va rezulta din incinerare, vor putea fi găsite particule din această substanţă. Receptivitatea mea se explică poate şi prin faptul că natura din zona Sucevei, oraşul în care am copilărit, seamănă foarte mult cu aceea din împrejurimile Ipoteştiului. Pădurile solemne de fagi şi dumbrăvile delicate de mesteceni, lacurile „rupte de mişcări de valuri ca de bulgări de lumină", fluturii, greierii şi... fetele blonde şi jucăuşe, care ştiu să mai şi tacă, visătoare (nu ca acelea din Bucureşti!), totul m-a educat astfel încât să primesc în suflet poezia lui Eminescu.

Am citit, bineînţeles, numeroase alte cărţi şi, treptat, am început să fac ordine (ceea ce fac şi azi!) în ceea ce citeam. Mi-a trecut prin mână tot ce se tradusese până în anii aceia din Jules Verne, Jack London, Mark Twain, Dickens, dar şi Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Gogol. I-am citit pe Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe Petru Dumitriu. „Fiind băiet, păduri cutreieram", dar şi citeam cu nesaţ, uneori de dimineaţa până seara. Niciun autor nu-mi dădea telefoane ca să scriu despre el. Mama, doar, insista pe la 10 seara să sting lumina şi să mă culc. Era mirată că mă conformez de fiecare dată, ca un copil cuminte. Nu ştia că am o lanternă şi că, ascuns sub plapumă, citesc în continuare.

Alex Stefanescu