A ratat Banca Naţională secunda decisivă?...

O mare lecţie de economie o dădea, printr-un gest simbolic, Nicholas Georgescu-Roegen - personalitate prezentată în dicţionare din întreaga lume ca valoros economist american de origine română.

În 1946, în condiţiile inflaţiei postbelice care lovise România, a intrat în biroul directorului băncii unde avea un credit în derulare, cu care era prieten, şi i-a dat o cutie de chibrituri, spunându-i: „Trimite-i-o casierului tău, ca să-mi achite rata, şi să oprească restul!"... Întâmplarea nu este nicidecum o hiperbolă. Frecvent, în istorie, după războaie şi după crize, efectul pervers al creşterii preţurilor de consum i-a avantajat pe cei care aveau de achitat împrumuturi la bănci, dezavantajându-i pe cei care îsi păstrau necheltuiţi banii economisiţi.

Mi-am amintit întâmplarea în timp ce citeam, luni, editorialul lui Cristian Hostiuc din ZF. Jurnalistul vede rata inflaţiei, în România, ca pe un indicator ale cărui mişcări din acest an, în sus, numai în sus, au efecte diferite în piaţa de consum. Analiza lui, înfăţişând două realităţi în antiteză, e corectă. Făcând însă abstracţie de cifre, care pot fi aproximative, cele două tablouri contrastante reţin atenţia. Unul înfăţişează starea acelei părţi a populaţiei care a împrumutat bani de la bănci şi acum are de achitat rate. C.H. notează: „Pentru cei care au credite, atât în lei, cât şi în euro, situaţia de acum este ideală. Sunt rare cazurile când inflaţia depăşeşte dobânda la împrumuturi. În final, cei care s-au împrumutat - indiferent în ce monedă - sunt acum într-o situaţie privilegiată, pentru că dobânzile sunt sub rata inflaţiei". Al doilea tablou face referire la starea depozitelor: „Creşterea inflaţiei cu 8 la sută, cu mult peste aşteptări, a spulberat dobânda pe aproape trei ani pentru cei care îşi ţin economisirile la bancă, după ce anterior preţurile au urcat de câteva ori".

Directorul editorial al ZF, schiţând cele două tablouri, cu efectele lor diametral opuse, se opreşte aici cu analiza. Simplul enunţ, cu impact puternic însă prin claritatea expunerii şi prin forţa mesajului, va genera cu siguranţă dezbateri în societatea românească. Pentru că fenomenul în cauză, implicând pierderi majore pentru masa populaţiei cu depozite bancare şi avantaj pentru debitorii băncilor, cei care au de restituit rate la credite - fenomen definit în tratate „represiune financiară" - urmează regula efectelor produse de evenimentele de gravitate extremă, cum sunt războaiele sau crizele. Şi cum actuala criză a sănătăţii publice, a economiei şi a vieţii sociale „a lovit lumea cu forţa unui război" - l-am citat pe Mario Draghi - era inevitabil ca fenomenul invocat să-şi arate colţii la nivel global. Societatea românească nefiind ocolită. Iar legea care se aplică nu este dintre acelea făcute de oameni şi care, deci, pot fi şi desfăcute. Este o lege obiectivă, o lege implacabilă, potrivit căreia în astfel de cazuri „taxa pe inflaţie", care vine în tandem cu toate celelalte pierderi, este plătită în primul rând de cei care economisesc. Avantajaţi fiind cei cu credite bancare, pentru că prima urgenţă este redresarea economică, şi creditul este un motor important al redresării.

Apropo de redresare! INS a dat publicităţii, marţi dimineaţă, comunicatul privind dinamica PIB-ului în trimestrul III/2021. Creşterea în termeni reali, faţă de trimestrul II/2021, de numai 0,3 la sută exprimă de fapt o încetinire a activităţii economice în România. Cu atât mai neinspirat, în acest caz, se dovedeşte a fi titlul unui comentariu din ZF, de vineri 11 noiembrie, în neconcordanţă, mai cu seamă, cu adevărul subliniat de atâtea ori în paginile ziarului de către analiştii redacţiei. A titra, într-o publicaţie cu prestigiul ZF, că „Accelerarea inflaţiei demonstrează eşecul grandios al BNR în politica monetară în 2021" - motivaţia fiind că „Banca Naţională a întârziat în acest an creşterea dobânzii-cheie", însoţită de reproşul că se impunea „o mişcare mai îndrăzneaţă" - înseamnă în primul rând a sfida un imperativ al timpului prezent. Acela unanim acceptat de toate marile bănci centrale, şi anume că, în împrejurările actuale, când inflaţia globală e provocată de scumpirea petrolului şi explozia preţurilor la gaze naturale, electricitate şi combustibili, intervenţiile brutale cu decizii de politică monetară nu doar că ar fi ineficiente, dar ar face mai mult rău decât bine.

Există cumva, în calendarul acestui an, o clipă decisivă în care ar fi trebuit să înceapă creşterea dobânzii-cheie, pe care ar fi ratat-o BNR? Este cert că maniera drastică, în care băncile centrale din Cehia, Polonia şi Ungaria au început încă din vară să urce dobânda-cheie, nu i s-ar fi potrivit României. Din cel puţin trei motive. Mai întâi, amintitele bănci centrale, plecând de la dobânzi aproape de zero, aveau de parcurs o cale mult mai lungă decât BNR, care pleca de la o dobândă de 1,25 la sută, până să ajungă la actualizarea temporizatorilor de inflaţie. Apoi, în România, cauza principală provocatoare de inflaţie - produsele energetice - a avut şi note particulare, determinate de haosul în care s-a trecut la liberalizarea curentului electric. Şi, în al treilea rând, BNR anticipase încetinirea activităţii economice în cursul trimestrului III şi, prin urmare, ar fi greşit dacă grăbea intervenţia.

BNR, atunci când a fost nevoie şi cât a fost nevoie, a făcut o mişcare prudentă, de numai 0,25 la sută, în octombrie, şi încă una, tot de numai 0,25 la sută, în noiembrie, dobânda de 1,75 la sută fiind în prezent la nivelul optim pentru specificitatea României. Dacă BNR ar fi intervenit mai devreme, încă din iulie, şi cu mai mare intensitate, ar fi fost lovită şi mai puternic creşterea economică; mai mult, s-ar fi ajuns chiar la recesiune. În acelaşi timp, Banca Naţională ar fi perturbat acţiunea legii obiective la care am făcut referire mai sus - represiunea financiară, concept de care economiile lumii se lovesc în timpuri grele - şi ar fi pus în dificultate tocmai creditele.

Adrian Vasilescu