A mânca sau a nu mânca!
Postat la: 14.01.2024 10:55 | Scris de: ZIUA NEWS
Se întâmplă și din acestea: două spectatoare la o punere în scenă a faimoasei piese "Hamlet", aflate în primul rând, după începerea spectacolului au început să mănânce shaorma. "Cu de toate", spune actorul care le-a atras atenția. El, cel care-l juca chiar pe Hamlet... Măi, să fie!
"Pe când jucam Hamlet la TNC (Teatrul Național Cluj-n.red.). două domnișoare (trecute) - a ținut să sublinieze marele actor -, care stăteau în primul rând, chiar după începerea spectacolului, au început să mănânce shaworma (credeți-mă că nu e o glumă) cu de toate. Probabil au așteptat să se facă întuneric în sală... Pentru că personajul meu intra din sală printre spectatori, am reușit să le atrag atenția. În orice caz, gestul lor, gestul de a mânca într-o sală de spectacole mi se pare de un extrem prost gust. Nu mai vorbesc despre ținută, telefon mobil, ș.a.m.d. Mi se pare mai mult decât corect să întrerupi un spectacol dacă spectatorii dau dovadă de prostie cronică".
Totuși, nu înțeleg supărarea actorului. Ani de zile s-a "lucrat" la coborîrea teatrului în locuri din cele mai nepotrivite - din punctul meu de vedere - în care acesta putea avea loc. În restaurante, în stații de metrou, de cale ferată, în cîrciumi ordinare, pe stradă. Din dorința de a atrage cât mai mulți spectatori - aici avându-se în vedere doar numărul, nu și calitatea privitorului -, probabil că s-a făcut, în fapt, pasul spre cultivarea derizoriului. Sigur, e un act de mare generozitate acela de a încerca să duci mesajul artistic în toate mediile, însă cât și cum anume va fi receptat el? O întrebare grea.
Ca să putem răspunde la această temă de reflecție, ar trebui să răspundem unui alt set de întrebări, care ar putea culmina cu aceasta: "cât de mult s-a schimbat teatrul în ultimii 35 de ani?" Păi, în afară de moartea celor mai mari nume din și așa, destul de puținii mari actori și sorosizarea celor nu foarte talentați - dar puternic ideologizați care le-au urmat, nu prea multe...
Situația Universității Harvard a fost analizată de Bret Stephens, editorialist al publicației americane The New York Times. Acesta a făcut o critică dură actualului model de funcționare de la cea mai mare universitate americană, acuzând că modelul bazat pe excelența intelectuală individuală a fost înlocuit de un model de justiție socială nefuncțional.
Editorialistul The New York Times scrie că e nevoie ca modelul acțiunii afirmative, în care performanța academică e înlocuită de considerente de rasă sau apartenență la diferite categorii minoritare, să fie înlocuit pentru ca încrederea publicului în marile universități americane, acum prăbușită, să revină la nivelul normal.
"Acolo unde a existat un vârf, - scrie editorialistul - acum există un crater. Acesta a fost creat atunci când modelul de justiție socială al învățământului superior, centrat în prezent pe eforturile de diversitate, echitate și incluziune - și puternic promovat de partea administrativă a universității - a aruncat în aer modelul de excelență, centrat pe idealul meritului intelectual și preocupat în principal de cunoaștere, descoperire și de dezbaterea liberă și viguroasă a ideilor.
De ce a avut loc această schimbare? Am văzut argumente care susțin că aceasta se datorează deciziei Bakke din 1978, când Curtea Supremă a dat efectiv undă verde acțiunii afirmative în numele diversității.
Aceeași "monedă" a fost folosită și în teatru. Uriașa personalitate a teatrului mondial Andrei Șerban a fost forțat să demisioneze de la catedra de teatru a celebrei universități Columbia, fiindcă s-a opus angajării unui nou profesor pe criteriul sexual sau al culorii pielii, dar și pentru că n-a fost de acord să examineze un student transsexual, care pregătise pentru examen rolul Julieta, din piesa lui Shakespeare.
E de menționat că Andrei Șerban a fost primit cu răceală de ceea ce a însemnat teatrul românesc de după 89. Probabil că teatrul nostru a fost și este cucerit de noua aripă a acetivismului politic de tip ONG- Soros. Ori - așa cum sublinia și editorialistul de la New York post -, dezumanizarea este prețul pe care orice instituție îl plătește atunci când considerațiile de inginerie socială suplinesc meritul individual.
În teatrul nostru ingineria socială s-a produs printr-un soi de "haștagizare" militantă. Astfel, actorii cunoscuți mai ales mulțumită serialelor tv în care prestează, au ajuns să fie cunoscuți ca militanți politici, protestatari și falși procurori, mai degrabă decât ca interpreți ai unor mari roluri. Sau, cum bine spune prietenul meu Mirel Curea, ca interpreți talentați în reclamele televizate, la otravă de șoareci...
S-ar putea să fie nevoie să treacă o generație după sfârșitul acțiunii de haștagizare a teatrului. Poate și mai mult timp, până la "uitarea" fenomenului multiculturalității și al sorosismului în mișcarea teatrală, va fi necesar până scena va ieși din cîrciumi, din gări și va reveni acolo unde îi e locul: pe marile scene ale teatrelor existente tocmai pentru a creea cadrul propice pentru astfel de acțiuni de maximă importanță și valoare artistică. Astfel, va fi cred, rezolvată și atitudinea publicului față de acesta.
Unul dintre secretele succesului postbelic pînă, hăt, departe în 89 nu a fost doar calibrul regizorilor și actorilor români. A fost și imensul respect pe care actul teatral l-a generat în rândul oamenilor obișnuiți care mergeau la spectacole și își trimeteau, apoi și copiii să le vadă.
Nepricepându-mă la teatru, plăcerea mea în legătură cu el fiind aceea de a citi teatru, fiindcă asta îmi permitea propria versiune asupra scenei și a actorilor, am încercat să mă dumiresc în discuții cu cei care chiar știu despre ce e vorba. Dumnezeu, generos, mi-a scos în cale oameni valoroși: Constantin Chiriac - directorul FITS, Cristian Radu, profesor la Universitatea din Sibiu, regretatul Noel Witts - profesor la De Monfort și alte personalități înalte ale teatrului, de a căror prietenie m-am bucurat de-a lungul anilor. Mi l-a scos în cale pe - poate cel mai ales și valoros om de teatru din această Lume, George Banu, profesor emerit al Universității Sorbona, prea repede plecat dintre noi. Sunt recunoscător pentru tot ce am primit de la el în lungile discuții de la București, Cluj sau Paris.
O minune a fost când mi-a atras atenția către Ion Dezideriu Sârbu și despre teatrul său. O notă gri rămâne faptul de a nu ne fi putut edifica de ce anume se urlă atât de mult în teatrul de pe scenele românești.
Poate azi, mai mult ca oricând,- spune dl. Voicu Bojan într-un text excelent -, merită să ne amintim de acei câțiva oameni rarisimi, demni, care cu încăpățânare au ales să rămână verticali, în ciuda unor atractive oferte de destin vânturate de puternicii zilei de pe vremea când și-au trăit viețile. Acești oameni au rămas ca niște repere morale ferme ale istoriei noastre recente.
E terapeutic să ne aducem aminte de destinele unor oameni de poveste, eroi trecuți în uitare, martiri care au părăsit discret scena lăsând în preajmă un gol imens. De ce? Fiindcă în jurul vieților lor exemplare ne putem oricând recalibra și reconstrui propriile existențe, lipsite azi de provocări majore și tragism pe măsură.
Lucian Blaga îi spunea tânărului său învățăcel, I.D. Sîrbu :„Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor..."
„Cercul de la Sibiu", în care activa I.D.Sîrbu era format din oameni care trăit într-o societate și atunci amestecată, în mizeria comunismului, apoi au trăit războiul, dictatura comunistă, lovitura de stat din 1989 și în fine, în capitalismul mizerabil de după 1989, având viețile distruse, însă mulți dintre ei rămânând drepți în fața istoriei proprii, a culturii și a morții. Cu un preț scump. Despre Nicolae Balotă, Augustin Doinaș se spun tot felul de lucruri. Dar nimeni nu poate să spună nimic despre I D. Sîrbu. Un om vertical, care a "mâncat" pușcărie pe pâine, apoi domiciliu forțat, scriind pentru sertar, apropiindu-se până la a fi confundat cu însuși teatrul.
Tocmai de aceea, în acest context, merită să redau pasajul asupra căruia îmi atrăsese atenția George Banu, într-o dimineață, la un espresso, un cigar și un rom, pe terasa "Che Guevara" din Cluj: "Teatrulnostru este un teatru mediocru. Din toate punctele de vedere. Nu din cauză că n-ar putea avea piscuri, dar, din cauza orașuluis-a plafonat pe o obstinată idee că tot ce face e mâna a doua.O mare nenorocire sunt soții-actori-preacăsătoriți. Acasă nu macină nici estetică nici repertoriu; ci otravă pentru alți soți la fel de căsătoriți.
Prea se însoară de tineri actorașii noștri, nici nu știu să desfacă "artistic" un nasture de portjartier și se și apucă să facă copii. În scenă joacă onanist sau pederast - și asta fără haz. Timpul liber al actorilor lucrează împotriva lor. Faciesul mascul, stridența vulgară a cocotei, naturelul bețivului nu le mai întâlnești decât la contabilitate sau la telefoane. Toți par nițte rentieri ai nimicului. (...) Nu se poate face teatru numai când vii la teatru, așa cum nu se poate face dragoste numai după ce partenera și-a scos sutienul.
Toți vor roluri principale dar se comportă în rolurile mici ca niște cartofi vânduți cu lopata. Eu simt asta după modul în care nu nimeresc accentul logic al frazei;și după fenomenul tragic, că după zece spectacole fraza îi elimină din spiritul ei și-i trimite la coadă, în piață, după morcovi... Și-a spus replica, a murit. Așteaptă rândul la poanta următoare, neștiind că, în scenă, cuvintele se încarcă precum acumulatoarele, prin tăcerea dintre dialoguri. (...) Ne pândește amatorismul, mulți actori "joacă teatru„ (și asta se vede), vine unul, se uită prin ochiul magic, zice "public de duzină" și tot colectivul coboară ștacheta la minimumul efort. Nu e bine. Stăm prost la etuca profesională, cu flacăra. Stăm prost cu exhilibrul între carnetul C.E.C. și lectura acasă a textului. L-am uitat pe Stanislavski, pe G, Craig, pe Antoine sau Guitry. Artă înseamnă un pic de spirit și jertfă - și răspundere față de icoana mută a sălii care așteaptă miracolul...
Respectul este acum erodat până la punctul de a fi șters - spune în final editorialistul de peste Ocean. Din motive întemeiate. Oamenii admiră excelența și se vor strădui să o atingă - atât de dragul ei, cât și pentru statutul pe care îl conferă. Dar statutul fără excelență este un bun care se irosește rapid, mai ales atunci când vine cu un preț exorbitant. Aceasta este poziția unei mari părți a mediului academic american de astăzi. Două sute de mii de dolari e un preț mare pentru lecții despre cum să fii antirasist.
La fel cum tinerele (fanate) care mâncau în sală , descrise de actorul menționat: au considerat, probabil, exorbitant ca preț să-și ia cu ele la teatru Caviar de Beluga și au ales, raportat la calitatea actoricească celui care-l juca pe Hamlet, - șaorma cu de toate...
Oricum, nimeni nu ar trebui să se îndoiască, de asemenea, că putregaiul intelectual este omniprezent și nu se va opri din răspândire până când universitățile - dar și teatrul, pe coordonatele lui, nu vor reveni la ideea că scopul lor central este de a identifica, de a hrăni și de a educa cele mai bune minți, nu de a crea utopii sociale".
Octavian Hoandra