Cum a trăit Mihai Eminescu? Mărturii epocale: Abuzul de narcotice, excitantele și nebunia

Ieri, 17 iunie (1889), Mihai Eminescu, poetul despre care s-a spus că a așezat limba română în tipare proprii, era condus pe ultimul drum de admiratori, prieteni și mai puțin prieteni. Își sfârșise zilele pe 15 iunie, la doar 39 de ani, lăsând în urma sa o moștenire culturală incalculabilă, dar și o sumedenie de semne de întrebare pe care nici astăzi n-am reușit să le deslușim coerent.

Mihai Eminescu a murit asasinat, lovit în cap cu un pietroi, la comanda dușmanilor poporului român - cum se vehiculează în anumite medii exaltate -, sau s-a stins din cauza derapajelor exagerate, a vieții dezordonate, totul altoit pe tulpina nesănătoasă a moștenirii genetice - cum susțin documentele epocii și personajele care i-au influențat destinul? Astăzi, aici, nu vom da curs unor teorii abracadabrante, delirante, care să capteze, fulgurant, interesul tocit al vreunui vânător de clicuri. Ne-am depărtat, pe această cale, prea mult de adevăr, de adevărul curat, nediluat în accesorii personale.

Acum, aici, vom readuce în actualitate și vom reevalua mărturia lui Titu Maiorescu, intelectualul și omul politic care s-a numărat printre puținii susținători ai sensibilului poet ivit în pulberea Ipoteștiului în urmă cu 169 de ani. De remarcat că autorul teoriei formelor fără fond nu se sfiește să comenteze deschis, într-un fragment dedicat poeziilor eminesciene, și imponderabilele vieții de zi cu zi ale celui care avea să devină, peste decenii, un mit național.

„Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, primind prima învățătură în gimnaziul din Cernăuți, părăsind la 1864 școala pentru a se lua după trupa de teatru a d-nei Fanny Tardini prin România și Transilvania, părăsind și această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susținut acolo și la Berlin în parte prin contribuțiile unor amici literari, numit între 1874 și 1876 revizor școlar și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de guvernul liberal, însărcinat apoi cu redacția ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecați, de mâini reci, de un nu știu ce și nu știu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere, îndreptat întru câtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică și intelectuală, apucat din nou de nemiloasa fatalitate ereditară, Eminescu moare la 15 iunie 1889, într-un institut de alienați". Firul scurt al soartei poetului, întins de Maiorescu și interpretat în note interesante - după cum vom afla mai departe -, este urmat de o observație valoroasă: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână".

Să reținem, așadar, înainte de toate, că Eminescu era lucid inclusiv în perioada așa-zisei nebunii. Autorul „Luceafărului" își construise un univers în care trăia după propriile legi, ajustând sau mulând realitatea imediată după realitatea imaginată de el, considerată corectă, frumoasă, nepătată, deci ideală. Tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente - mai apreciază, în reflecțiile sale, Titu Maiorescu. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu - șarjează literatul - înseamnă a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Adevărat, dacă ne gândim că Eminescu a refuzat dezinvolt favorurile și recompensele oferite de o admiratoare puternică, regina Carmen Sylva. „Rege el însuși al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l distingă?", se întreabă Maiorescu. Răspunsul vine tot de la omul de stat: „Și aceasta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârșire lipsit, nu din sumeția unei inteligențe excepționale, de care numai el singur nu era știutor, ci din naivitatea unui geniu, pentru care orice coborâre în lumea convențională era o supărare și o nepotrivire firească".

Punct ochit, punct lovit. Eminescu a fost, probabil, un idealist, un neadaptat, un visător. A trăit risipindu-se. Și de ce nu i-am da crezare lui Maiorescu? Exemple mai sunt în literatura noastră, născută târziu. Și mă gândesc doar la Nichita, la Nicolae Labiș, la Sebastian... Concluzia maioresciană cu privire la chestiunea nebuniei lui Eminescu mi se pare de bun simț, fără a eticheta-o drept inatacabilă: „(...) Nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulți oameni. Luxul stării materiale, ambiția, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult decât a avut, să fi avut mai puțin, pentru micile lui trebuințe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în intervalele lucide, în care se arătau însă felurite forme de degenerare etică, obișnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani. Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă soarta multor alte legende: să dispară înaintea realității".