Pantofi de mireasă

Postat la: 17.05.2020 15:45 | Scris de: ZIUA NEWS

Pantofi de mireasă

Rădăuți este singurul oraș cunoscut de mine prin care trece calea ferată. Nu pe la marginea lui, ci chiar prin mijloc, astfel încât dacă te afli ca pasager la fereastra unui vagon poți vedea oamenii plimbându-se pe străzi, stând de vorbă pe terasa câte unui restaurant sau intrând în magazine. La un moment dat trenul traversează cimitirul, îl taie în două, tulburând, cu huruitul lui mecanic, somnul morților. Pe vremea construirii căii ferate, Rădăuți, ca localitate din Bucovina, aparținea Austriei, iar topograful care a stabilit traseul a stabilit cu logica lui rece, nemțească, neinfluențată de sentimente, că prin cimitir e distanța cea mai scurtă.

Acolo, la Rădăuți, am asistat, cu câțiva ani înainte de 1989, la o întâmplare ieșită din comun. Mă aflam în oraș ca să particip ca autor la lansarea unei cărți, iar după lansare am ieșit cu câțiva iubitori de literatură din partea locului la o plimbare pe jos. Fiind și eu bucovinean (chiar dacă din Suceava și stabilit la București) mă simțeam la Rădăuți printre „ai mei". Discutam, râdeam, ne bucuram împreună de soare și de farmecul incomplet distrus de comunism al orașului. La un moment dat am ajuns din urmă alaiul unei nunți. Am început să mergem mai încet ca să nu-i depășim pe nuntași. Toți erau prietenoși, unii ne-au invitat chiar, fără să ne cunoască, la ospățul care urma după oficierea slujbei la biserică. Pe mire și mireasă îi vedeam undeva, în față, la treizeci-patruzeci de metri de noi. M-am apropiat de ei, ca să-i văd mai bine, erau amândoi neverosimil de tineri și frumoși, desprinși parcă din Călin - file din poveste. Se țineau de mână și se priveau din când cu acel nesaț al dragostei care nu poate fi simulat. M-am întors apoi la grupul meu.

Drumul urca puțin. După un timp a ajuns, inevitabil, ca toate drumurile din Rădăuți, la calea ferată. Nu se vedea niciun tren, nici în stânga, nici în dreapta, așa că alaiul, cu înaintarea lui ceremonios-lentă, s-a angajat în traversarea ei. Au trecut întâi câțiva copii, apoi nașii. Deodată, pe neașteptate, ca un fulger apărut pe un cer senin, s-a auzit de undeva, din dreapta, șuieratul înfricoșător al unei locomotive, încă invizibile. Mirii s-au grăbit să treacă și ei. Dar, în mod uimitor, nu reșeau să ajungă dincolo de șine. Ne-am apropiat cu toții și am văzut ce se întâmplase. Mireasa își prinsese un picior între o șină și un dispozitiv metalic adăugat șinei, având nu știu ce utilitate. Își smucea piciorul inutil, trăgeau de ea și alții, iar mirele îngenunchease și încerca disperat să-i elibereze piciorul. Unii dintre cei prezenți strigau să renunțe la pantof. Dar cum să renunțe? Pantofii ─ albi și delicați ─ erau legați cu niște șnururi care formau un fel de plasă malefică până la genunchi. Trenul se auzea apropiindu-se, cu zgomotul lui de fierăraie infernală.

Foarte repede a devenit vizibilă locomotiva, la o sută de metri și ceva în dreapta. Nuntașii s-au retras în grabă de pe șine. Mirele a mai încercat o dată, cu un efort supraomenesc, dar fără succes, să o smulgă pe mireasă din capcana blestemată, apoi a început să alerge spre tren. Spre tren! Se împiedica de traverse și alerga deznădăjduit, cu brațele ridicate, în întâmpinarea locomotivei. Striga ceva, probabil îi cerea mecanicului să oprească, dar strigătele lui nu se auzeau din cauza șuieratului răgușit și asurzitor, tot mai imperativ al locomotivei. Neînțelegându-se ce spune, puteai să crezi că încearcă, pur și simplu, să oprească locomotiva cu pieptul lui.

Tot ceea ce povestesc aici s-a întâmplat în numai câteva secunde. Locomotiva l-a doborât scurt și peste o clipă a doborât-o și pe pe mireasă. Au căzut amândoi rapid, ca două popice. Au dispărut. Povestea lor de dragoste s-a dus în neant.

Alex Stefanescu
(Text apărut în „România literară" nr. 20/ 2020)